În relația părinte-copil, atașamentul este definit ca legătura emoțională dintre un copil și o persoană de referință. Acesta are o funcție adaptativă, asigurând faptul că nevoile bebelușilor vor fi îndeplinite. Astfel, îi ajută pe cei mici să își regleze emoțiile negative în perioade de distres și să exploreze mediul.

Atașamentul se formează în mod gradual prin interacțiunile dintre copil și persoana de referință. Copilul se simte în siguranță dacă atunci când îi comunică adultului o nevoie (ex: prin plâns sau râs), acesta îi răspunde într-o manieră caldă și îi oferă ceea ce are nevoie din punct de vedere emoțional. Prin aceste interacțiuni repetate învață că se poate baza pe adult, chiar dacă încă nu are dezvoltat limbajul, știind că acesta îl ascultă și va fi responsiv la nevoile pe care le are.

În literatura de specialitate s-au conturat 4 tipuri de atașament: sigur/securizant, evitant, ambivalent și cel dezorganizat, în funcție de interacțiunea părinte-copil. Acestea au fost evidențiate în cadrul unor studii în care copiii erau expuși la stresori gradați cu scopul de a observa reacțiile emoționale ale acestora și modalitatea de raportare la adultul de referință. În acest context, experimentul implica o serie de etape: copilul și unul dintre părinți se aflau într-o încăpere nefamiliară, iar ulterior în încăpere intra o persoană pe care cei doi nu o cunoșteau. În următoarele etape, părintele iese, apoi se întoarce și de data aceasta iese doar persoana necunoscută, urmând ca apoi să iasă și părintele, iar copilul să rămână singur. Etapa următoare presupune întoarcerea necunoscutului în încăpere, iar în cea finală părintele revine în încăpere, iar persoana nefamiliară iese.

 Atașamentul sigur/securizant

 cel mai frecvent întâlnit;

 caracteristic copiilor care răspund cu bucurie la interacțiunea cu părintele;

 explorează mediul în timp ce știu unde se află adultul de referință, pe care îl consideră baza sigură de la care pot porni pentru a explora mediul și la care se pot întoarce;

 caută contactul vizual cu părinții în situații de distres.

Atașament ambivalent

 specific copiilor care sunt sceptici în a explora mediul și care manifestă teamă la interacțiunea cu obiecte sau situații noi;

 devin anxioși și își caută părinții, dar odată se întâlnesc cu aceștia, vor să scape, observându-se dificultăți în restabilirea relației – deși copilul nu îl ignoră, încearcă să îl pedepsească pentru că a fost lăsat singur.

Atașament evitant

 caracteristic copiilor care evită sau ignoră prezența părintelui și au o rată de răspuns scăzută la faptul că părinții sunt prin preajmă – se detașează ușor de părinte când acesta iese din încăpere, au interacțiuni cu persoane nefamiliare.

Atașament dezorganizat

 specific copiilor care nu sunt predictibili în comportament, manifestă frică sau confuzie în prezența persoanei de referință.

Stilurile de atașament formate timpuriu în dezvoltarea umană pun bazele pentru relațiile din perioada de adult. În acest context, se remarcă importanța formării unui atașament securizant în relația părinte-copil. Totodată, în literatura de specialitate centrată pe acest subiect s-a evidențiat faptul că atașamentul existent la vârsta adultă nu este influențat doar de modul în care am interacționat cu părinții în perioada copilăriei, ci și de alți factori, cum ar fi experiențele de viață ulterioare.

 Așadar, ținând cont de aspectele menționate mai sus, cum ne dăm seama dacă un copil are un stil de atașament securizant? Prin observarea comportamentului acestuia, putem descoperi indicii care să ne ajute în extragerea unor concluzii. În cazul unui atașament securizant, copilul se întoarce la persoana de referință atunci când are o perioadă de distres și se liniștește prin interacțiunea cu aceasta. De asemenea, acesta privește adultul ca o bază sigură de la care poate să pornească în aventura de explorare a mediului și la care se poate întoarce atunci când dorește. Chiar dacă prin interacțiunea cu părintele, cel mic a dezvoltat un stil ambivalent, evitant sau dezorganizat, îl putem ajuta să devină mai securizant. Este esențial să ne facem timp să ne jucăm cu acesta, să ne lăsăm conduși de către acesta în procesul său de explorare a mediului, bazat pe interesele lui, să stabilim rutine predictibile în ceea ce privește mâncatul, somnul sau alte activități zilnice ale acestuia, astfel încât să îl ajutăm să își dezvolte încrederea în noi.

https://www.youtube.com/watch?v=QTsewNrHUHU

Pop Diana-Emilia
Psihoterapeut cognitiv-comportamental

http://mamica.org/wp-content/uploads/2016/02/Dragostea-fata-de-copii.jpghttp://mamica.org/wp-content/uploads/2016/02/Dragostea-fata-de-copii-150x150.jpgMamaInformatiiAtasament,Copil,Mama
În relația părinte-copil, atașamentul este definit ca legătura emoțională dintre un copil și o persoană de referință. Acesta are o funcție adaptativă, asigurând faptul că nevoile bebelușilor vor fi îndeplinite. Astfel, îi ajută pe cei mici să își regleze emoțiile negative în perioade de distres și să exploreze mediul. Atașamentul...